Marian Drăghici è nato il 25 febbraio 1953 a Vlăduleni Osica de Sus, nella zona meridionale della Romania, a 60 km dal Danubio. Poeta per eccellenza, sotto la dittatura comunista-atea si rifiutò esplicitamente di scrivere secondo le direttive della propaganda ufficiale; di conseguenza, fino alla Rivoluzione del 1989, “ha goduto” di un’esistenza vigilata, ai margini della società, senza diritti fondamentali. Dal 1990 è membro dell’”Unione degli scrittori della Romania”, per un periodo è stato eletto nelle strutture dirigenziali di questa istituzione; negli ultimi anni ha lavorato nella redazione della rivista letteraria «Viața Românească». Nel 2019 si è ritirato in pensione, optando per una presunta esistenza quasi monastica.
Ha pubblicato i seguenti testi poetici: Despre arta poetică (Cartea Românească, 1988), Partida de biliard din pădurea rusească (Eminescu, 1995); Lunetistul (Pontica, 1996); Lunetistul & cocoşul de tablă (Cartea Românească, 1996); Harrum cartea ratării (Vinea, postfazione di Al. Cistelecan, 2001); Licht, langsam/Lumină, încet (Wieser Verlag, Klagenfurt, Austria, 2004, traduzione di Florica Madritch-Marin); Negresa (Vinea, 2005); lumină, încet (Tracus Arte, copertina e grafica di Mircia Dumitrescu, 2013); Lunetistul & cocoşul de tablă, editia a II-a (Tracus Arte, postfazione di Gabriel Nedelea, copertina de Mircia Dumitrescu, 2016); lumière, doucement (L’Harmattan, Paris, 2018, traduzione di Sonia Elvireanu); păhăruţul (Junimea, 2019).
È invitato a leggere in numerosi festival di poesia nel suo Paese e all’estero. Le sue raccolta sono state tradotte in tedesco, inglese, francese, albanese, spagnolo per riviste e antologie collettive (raggruppamenti di poesie).
Ha vinto diversi i premi, tra cui il Premio Nazionale “Tudor Arghezi” per Opera Omnia con Diploma di Eccellenza, assegnato dall’Unione degli Scrittori della Romania e dall’Istituto Culturale Romeno; Premio d’onore del Gran Concorso letterario del mondo francofono per la raccolta poetica Lumière, doucement.
È stato selezionato per il Premio Nazionale “Mihai Eminescu”, 2020, 2021.
Ha partecipato con letture al Gala Nazionale di Poesia Contemporanea di Alba Iulia, in diverse edizioni; è inserito nell’elenco canonico dei 100 poeti più rappresentativi degli ultimi 100 anni, a seguito del voto di 35 critici letterari rumeni; è stato insignito dell’Ordine al Merito Culturale, con il grado di Cavaliere ed è cittadino onorario della città Tg. Cărbuneşti.
*
All’inizio
All’inizio, ma non all’inizio,
era l’angelo con l’armonica rossa.
E l’angelo con l’armonica rossa, inviato o non inviato,
si dirigeva verso l’uomo.
Alla fine, ma assolutamente alla fine della fine,
l’angelo non fu più mandato presso l’uomo.
Di conseguenza forse potrebbe capitare la fine del mondo.
Da un soffio d’armonica.
Ora, questo libro è il luogo illimitato
dove l’angelo entra nell’uomo, per suonare l’armonica rossa,
quando ancora lo stava visitando.
Più precisamente, una fotografia sfocata, una mappa imperfetta di questo luogo.
«Ora vediamo come in uno specchio, in modo oscuro…»
Logicamente, la traccia rimasta nell’uomo in quel luogo battuto,
dopo la partenza intempestiva dell’angelo,
è la poesia.
Il mio lavoro di una vita: fare la fotografia, la grande fotografia –
in realtà, preservare un bagliore di angelità
prima che si cancelli completamente dalla memoria di questo luogo
la traccia del guizzo di Dio nell’uomo.
La domanda è: nella traccia di quale discesa concreta, io –
«un ragazzo di campagna» – questa grazia rinnegata,
come un vuoto di significato,
alle radici stellari nella memoria della specie?
La preghierina segreta di un’antica infanzia –
Aiutami, Dio, a essere poeta! – fu duramente esaudita.
L’effetto del boomerang lento-assassino dell’ascolto/soddisfazione
di un bambino irragionevole,
è, durante questa vita, e forse non solo di questa vita,
inarrestabile. Non negoziabile.
E una contro-preghiera al destino non si può fare.
*
La început
La început, dar nu chiar la începutul începutului,
fu îngerul cu armonică roșie.
Și îngerul cu armonică roșie, trimis sau netrimis,
trăgea la om.
La urmă, dar nu tocmai la urma urmei,
îngerul n-a mai fost trimis, nici netrimis, la om.
Lumii, și de-aici, i s-ar trage poate sfârșitul.
Dintr-un burduf de armonică.
Acum, cartea asta e locul nelimitat/nedefinit
pe care îngerul se așeza în om, să cânte la armonica roșie,
când încă îl vizita.
Mai exact, o fotografie neclară, o harta imperfectă a acelui loc.
„Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos…”
Logic, urma care rămase pe locul acela bătătorit în om,
după plecarea intempestivă a îngerului,
e poezia.
Lucrarea mea de o viață : să fac fotografia, marea fotografie –
în fapt, să prezerv un sâmbure de îngeritate
înainte de-a se șterge cu totul din memoria locului
urma pâlpâirii lui Dumnezeu în om.
Întrebarea e, în dâra cărei învestituri practic eu –
„un băiat de la țară” – această grație dezavuată, ca și vidă de sens,
cu lungi rădăcini înstelate în memoria insului/speciei ?
Mica rugă secretă a unei străvechi copilării –
Ajută-mi, Doamne, să fiu poet! –, îmi fu aspru ascultată/împlinită.
Efectul de bumerang lent-ucigaș al ascultării/împlinirii
unei rugi de copil, nesăbuite,
este, în timpul astei vieți, și poate nu numai al astei vieți,
imparabil. Ne-negociabil.
Iar contra-rugă la destin nici că se face.
*
quando Saba andò a visitare Montale
quando Saba andò a visitare Montale
l’intero Adamo era lì presente.
ma non Quasimodo.
che li abbia riuniti
(se si guardano le foto)
la loro aria comune di pugili invecchiati,
poco importa.
né che, incontrandosi,
per timidezza maschile abbiano vissuto con la stessa
lucidità innata dell’uno verso l’altro
frammenti di versi tra silenzi spesso interrotti
dal belato della capra in giardino.
poco importa, vi dico, che abbiano mangiato e bevuto
anche con gioia, come succede ai grandi
a loro non importava il destino della capra –
si sono scambiati berretti
sulle loro teste fulminate, di leoni in inverno.
(qui probabilmente confondo Montale con Ungaretti)
poco importa neppure che alla fine,
dopo essersi completamente lasciati andare
a se stessi, alla fama dell’endecasillabo e della perifrasi,
ciascuno se ne sia andato per le proprie vie, alla propria tomba.
ciò che conta in questa poesia vagamente familiare
è che, sì,
in un mondo travagliato il triestino e il genovese si incontrarono
non in un ring di pugilato –
con la grazia di due vecchi bisturi scintillanti al sole, tremanti
di piacere per parlare di tutto e di niente,
della poesia e della morte, ecco! – e l’intero Adamo,
non l’ermetico Quasimodo
(se non lo confondo con Giuseppe),
dall’omicidio di Caino al belato della capra in giardino
lui era là, presente: bevevano, mangiavano e si rallegravano.
*
când saba a mers să-l viziteze pe montale
când Saba a mers să-l viziteze pe Montale
întregul Adam era de față.
nu și Quasimodo.
că i-a adus împreună
(luându-ne după poze)
aerul lor comun de pugiliști expirați,
nu mai contează.
nici că întâlnindu-se,
din sfioșenie bărbătească au trecut cu aceeași
luciditate înnăscută de la unul la altul
frânturi de versuri printre tăceri adesea sparte
de behăitul caprei în grădină.
nu contează, vă spun, că au mâncat și au băut
și veselindu-se, cum se întâmplă la cei mari
nu le-a păsat de soarta caprei –
au făcut schimb de băști
pe creștetele lor fulgerate, de lei în iarnă
(aici probabil îl confund pe Montale cu Ungaretti)
nu contează nici că la urmă,
după ce se predaseră cu totul, pe cont propriu,
faimei endecasilabului și perifrazei
s-a cărat fiecare, pe multiple cărări, la groapa lui –
tot ce contează în poemul acesta vag omagial
este că da,
într-o lume căznită Triestinul și Genovezul s-au întâlnit
nu într-un ring de box –
cu grația a două vechi bisturie sclipind în soare, tremurând
de plăcere să-și vorbească despre te miri ce
despre poezie și moarte, poftim! – și întregul Adam,
mai puțin ermeticul Quasimodo
(dacă nu cumva îl confund cu Giuseppe),
de la crima lui Cain la behăitul caprei în grădină
era acolo, de față : beau, mâncau și se veseleau.
*
la donna di colore
Ognuno di noi ha una donna di colore da qualche parte, è previsto.
per andare a casa sua
dopo la mia più tenera giovinezza ho abbandonato tutto,
mia amata come il vetro di una lampada
sotto il cielo accecante di Gerusalemme –
e sono andato a caccia nel cuore dell’Africa.
ora non lo so, non so più:
se devo ancora andare a casa della donna di colore
o scappare a gambe levate
sono proprio andato nel cuore dell’Africa?
Si direbbe che l’intera Africa sia piena di donne di colore, ma non
[è così.
l’intera Africa è piena della mia donna.
il vento soffia attraverso lei, come da un setaccio quando soffia.
quando piove, piove attraverso la donna di colore come da un tetto rotto.
tutte le belve dell’Africa scavarono con gli artigli e con i denti
un rifugio eternamente sanguinante dal cuore indifferente della
donna.
con lei si è da soli, ovunque si sia, assolutamente soli.
non si può contare su di lei, ha la consistenza dell’aria
quando l’aria non era che liquido amniotico e i primi uomini
vagavano per il mondo come pesci
o musicanti travestiti da pesci
senza essere minimamente ricompensati dalla freschezza
dei denti della donna che brillano nel sole
come filo d’aria.
*
negresa
fiecare dintre noi are undeva o negresă, e aşteptat.
să tot merg la negresă
din zorii juventuții mele lăsat-am baltă casă şi masă,
iubita cât o sticlă de lampă
sub orbitorul cer al Ierusalimului –
şi-am plecat la vânătoare în inima Africii.
acum nu ştiu, nu mai ştiu:
să tot merg la negresă
ori să fug de ea mâncând pământul
am plecat atunci în inima Africii?
ai zice că Africa toată e plină de negrese, dar nu.
Africa toată e plină de negresa mea.
bate vântul prin negresă ca prin sită, când bate vântul.
când plouă, plouă prin negresă ca printr-un acoperiş spart.
toate sălbăticiunile Africii scobiră cu ghearele şi dinţii
sălaş mustind etern în inima indiferentă a negresei.
cu negresa eşti, oriunde te-ai afla, absolut singur.
nu te poţi bizui pe negresă, ea are consistenţa aerului
când aerul era lichid amniotic şi primii oameni
colindau lumea ca peşti
ori ca muzicanţi de petrecere deghizaţi în peşti
răsplătiţi defel prin prospeţimea
cu care-au strălucit atunci în soare
ca funigei dinţii negresei.
*
traduzione di Giuliano Ladolfi